joi, 7 aprilie 2016

Tînăra poetă...

Alexandrina Vlas, studentă la Colegiul Pedagocic din Bălți și-a descoperit talentul și dragostea de a scrie acum cîțiva ani. Din cauza politici R. Moldova Alexandrina nu a avut posibilitatea de a-și promova talentul și de a bucura oamenii cu frumoasele ei poezii. Fiind descoperită de poeta Lilia Manole, împreună cu Șeful unei edituri din București au convins-o pe tînăra poetă să publice o carte cu poeziile sale. Cărțile publicate au fost dăruite studentei și nu ai ajuns pe raftul librăriilor pentru că au fost publicate într-un număr mic. Astfel talentul Alexandrei este admirat doar de rudele apropiate și cei ce o cunosc.
Cert este faptul că talentul ei este mult mai cunoscut și apreciat de români decît de moldoveni, iar acest lucru ne demonstrează încă o dată neglijența cu care se atîrnă conducerea de mințile lucide ale Moldovei, care mai apoi pleacă spre a lumina tărîmuri străine.
Deocamdată poeziile tinerei pot fi citite su admirate doar pe profilul ei de facebook. https://www.facebook.com/alexandrina.vlas?fref=ts

Cartea care apelează la sentimente, „De vorbă cu Emma”

În încercarea de a-mi convinge creierul să formuleze trei opinii pertinente cu privire la această carte, mă confrunt cu o intrebare ce nu are răspuns: pe ce am dat 40 de lei? Pe o cărțulie de 180 de pagini dintre care 50 conțin scurte propoziții, scrise la o dimensiune mare, specifice adolescentelor de 15-16 ani care trăiesc cu impresia că au întâlnit deja dragostea vieții.
Citind această carte am avut momente în care mă întrebam dacă nu cumva am nimerit pe pagina de Facebook a unei fane de citate siropoase și a romanelor despre bărbați răi, puși în ipostaza iubitului romantic și iubitor. „Sunt bărbați care demonstrează. Sunt bărbați care au răspunsuri fără să fie întrebați. Sunt bărbați care ucid cu expresii. Sunt bărbați care pur și simplu sunt.”
Vitali Cipileaga este administratorul blogului „De vorbă cu tine” și tind să afirm că dacă informația asta ar fi fost receptată înainte de a comanda cartea, în prezent nu aș mai fi făcut această recenzie. Și nu e greu de explicat de ce.
Această carte nu e un roman de dragoste, ci o adunătură de pagini care nu par să aibă vreo legătură între ele. Nu spune o poveste a unui cuplu, ci dă sfaturi peste sfaturi. O parte din carte este reprezentată de dialogurile dintre Emma și Greg, replici cu serioase lacune logice, în care se trece de la o idee la alta, fără vreo legătură între ele, și în plus te mai fac și să dai ochii peste cap:
– Treizeci de ani. Treizeci de ani cât trei zile. Pe-atunci erai un mare fustangiu.
– Atunci la toate femeile mă uitam cu ochii și doar la tine am privit cu inima.
– Voi ține minte săruturile pe care nu mi le-ai dat.
– E un îndemn să te sărut?
– Nu, Greg, e un îndemn să iubești azi! Acum!
– Uneori avem nevoie de timp pentru a ne simți împliniți.”


Un alt aspect ce mi se pare absurd la aceste cărți e că par rupte de realitate. Conversațiile celor doi nu trimit cu gândul la cuplul secolului XXI. De fapt, nu fac trimitere la nimic. Sunt doar cuvinte așezate într-o formă pompoasă, ce se mai vor și idei filosofice:– Tu meriți să fii fericită în fiecare zi!
– Sunt fericită. M-am schimbat.
– Și atunci de ce pleci?
– Să înțeleg cât de mult m-am schimbat.
– Și nu vei regreta?
– Regretele sunt pentru cei care nu pot iubi.
– Am în vedere acele regrete care se întâmplă în timp.
– Timpul crede în minuni, dragul meu. Iar minunile au o trăsătură specifică: până la urmă, se împlinesc.


Citind De vorbă cu Emma, trăiești împreună cu personajul propria ta poveste de viață. Emma te provoacă să găsești calea spre sufletul tău…” – tocmai am citat din textul de pe coperta 4, cel care are rolul de a te convinge să-ți cheltuiești banii, dar așa cum nici Poptămaș nu impresionează toți utilizatorii de facebook, nici această carte nu are efect asupra tuturor cititorilor. Sunt mari șanse ca în loc de „calea spre suflet” să găsiți mai ușor un colț în casă în care să ascundeți această carte care nu are nici cap, nici coadă.
Sursa:http://www.cititoruldecarti.ro/de-vorba-cu-emma-vitali-cipileaga-o-carte-sub-limita-modestului/

Reflecții asupra timpului

De multe ori mă întreb „ timpul trece și noi stăm nemișcați sau timpul este cel care nu se schimbă și noi trecem prin el”. De multe ori spunem că „aștept de 20 de minute” sau ”a trecut o oră”, în aceste momente deodată ne vine în minte faptul că noi am stat, am așteptat, iar timpul s-a scurs și a plecat, făcîndu-i loc altui timp. Straniu pare acest lucru însă cînd analizăm din alt punct de vedere: de fapt noi, oamenii suntem cei care ne grabim mereau, vrem să ajungem undeva, să reușim ceva, pe cînd timpul este cel statornic, care teoretic nu face nimic, dar practic își lasă amprenta peste tot: pe fețele care odată au fost vesele, tinere și zglobii, dar care acum au rămas pline de riduri și triste, pe părul odată castaniu sau blond și astăzi încărunțit, pe străzi, în parcuri, adică pretutindeni.
Dar dacă trecem noi prin timp de ce nu putem trece mai încet în momentele plăcute, cînd suntem alături de cei dragi, cînd iubim și suntem iubiți sau de ce nu trecem mai repede atunci cînd ne este greu, cînd suferim sau cînd pur și simplu asteptăm pe cineva drag. De ce nu ne putem opri atunci cînd toți cei dragi sunt cu noi, cînd mama ne asteapta acasă cu zîmbetul pe buze sau poate cînd noi, copii fiind, suntem cei mai fericiți din Univers. De ce oare în aceste mumente nu putem pur și simplu să ne oprim și să nu mai trecem prin tim.
Timpul este ceva relativ, ceva care nu poate fi scris în formule matematice iar cînd credem că i-am înțeles secretul el își schimbă cursul.
Cred că noi ar trebui să prețuim fiecare clipă și să fim pregătiți de ceea ce provoacă trecerea timpului...

Cine sunt eu!?

Toată viața încercăm să aflăm cine suntem noi cu adevărat. Unii reușesc alții își dau seama prea tîrziu, iar alții nici nu mai reușesc să găsească răspuns. Cert este că începem să înțelegem cine suntem noi și ce căutăm pe acest pămînt prea tîrziu, iar alții nici nu sunt interesați să afle.
Cînd ne dăm seama că trebuie să ne aflăm menire înecpem să ne căutăm pretutindeni. În muzică, în arte, în pictură, în științe economice, medicale, juridice etc. Unii regăsindu-se undeva încetează căutarile pe cînd alții vor mai mult, vor să găsească tangențe și în altă parte poate din cauza ca nu sa regăsit complet. Sunt persoane care se construiesc ciob cu ciob, devenind astfel o creație copletă.
Uneori ne pierdem de acolo unde odată ne regăsisem, iar atunci e cel mai greu. Atunci căutăm refugiu oriunde, astfel riscînd să ne pierdem pentru totdeauna.
În căutarea noastră putem fi ajutați de ceea ce numim noi „forțe supranaturale”, iar acest ajutor nu trebuie respins pentru că anume el îți oferă puterea de a merge mai departe.

Am învățat...


„Cărțile sunt o magie unică și portabilă.” — Stephen King

Citim cărți. Unele bune, altele mai puțin bune. Cele bune ne fac dornici de a citi mai mult, iar cele mai puțin bune pur și simplu ne dau de gîndit.
Uneori suntem captivați de o carte, alte ori ramînem dezamăgiți de ea. Uneori am vrea sa fim in locul eroilor, alteori pur și simplu îi urîm. Uneori ne afundăm în ceea ce citim, alteori cufundăm ceea ce am citit în noi, iar cîteodată am vrea să găsim pe cel ce a scris cartea, să-i schimbe finalul în unul mai blînd, mai fericit, mai departe de realitate sau să îl întrebăm de ce a fost atît de dur, de ce nu a ales alta soarta eroilor.
De fapt scriitorul este Dumnezeul a ceea ce scrie. El este creatorul acelei mici lumi, a personajului, a anturajului, a atmosferei, a mesajului, a motivelor. El decide cine și ce va face, cine și cum va acționa. Iar noi cititorii sîntem credincioșii, cei care cred în talentul și măestria acestui creator. Noi suntem cei care așteptăm de fiecare dată ce va mai decide să creeze Domnul creator cu condeiul său magic.
Învățăm din cărți să iubim, să fim, să așteptăm, să nu urîm, să trăim. Învățăm multe, dar totodată aceste multe se spulberă în universul realității. Vrem o dragoste perfectă ca în cărți, dar cînd suntem trădați urîm cărțile pentru simplul fapt că ne-au dat aripi, că ne-au făcut să credem că în realitate poate fi la fel de bine, că ne-au dat speranță, însă într-un final ne găsim refugiul tot în acele cărți perfecte care ne vindecă aripele și ne dau un nou avînt.
E frumos să te cufunzi în adînca feerie a cărților. Această feerie dau curaj oamenilor puternici, dar îi dezamăgește pe cei slabi.
Citiți, fiți plini de speranță și iubire și credeți în ceea că într-o zi viața dvs. va fi ca în cărți.